Glandele paratiroide secretă un hormon cu structura polipeptidică numit parathormon (PTH). Rolul fiziologic al paratiroidelor se exercită prin intermediul acestui hormon, care acţionează atât asupra oaselor, cât şi asupra rinichilor, menţinând în limite fiziologice raportul calciu/fosfor1;6.

Molecula parathormonului intact este un polipeptid ce conţine 84 aminoacizi, având o masă moleculară de 9500Da. Biosinteza sa se realizează sub forma unui pre-pro-hormon cu 115 resturi de aminoacizi. Din clivarea acestuia la nivel ribozomal rezultă pro-hormonul cu 90 aminoacizi, care este transportat în aparatul Golgi şi convertit în PTH propriu-zis. Secreţia PTH şi eliberarea sa în circulaţia sanguină se realizează prin exocitoză1;4.

Rinichiul şi ficatul îndepărtează rapid din circulaţie PTH-ul intact. Metabolismul PTH este complex; produşii formaţi prezintă reactivităţi biologice şi imunologice variate. Astfel, la nivel hepatic PTH suferă un proces de clivare şi metabolizare ce are ca rezultat generarea fragmentelor carboxil-terminale (PTH-C), amino-terminale (PTH-N) şi a celor provenite din porţiunea mijlocie a moleculei (PTH-M)8;9. Numai acele porţiuni ale moleculei care conţin gruparea amino-terminala (întreaga moleculă şi PTH-N) sunt biologic active şi au un timp de înjumătăţire de 5 minute. Fragmentele PTH-C inactive, cu un timp de înjumătăţire de 24-36 ore, constituie >90% din PTH-ul circulant total şi sunt metabolizate în principal la nivel renal. La pacienţii cu insuficienţă renală fragmentele PTH-C se pot acumula în cantităţi crescute8.

Principalul factor ce reglează secreţia de PTH este calciul ionic din plasmă. Hipocalcemia are efecte stimulatorii, iar hipercalcemia inhibă secreţia hormonului, prin acţiunea directă a calciului asupra celulelor principale din ţesutul glandular paratiroidian, la nivelul unui receptor membranar cu rol de „senzor” pentru nivelul calciului – CASR9.

Ionii fosfat nu intervin direct asupra paratiroidei, ci prin intermediul modificărilor produse în concentraţia ionilor de calciu. Creşterea nivelului de fosfaţi din plasmă, însoţindu-se de scăderea calciului, determină activarea secreţiei de PTH şi invers, cu repercursiunile respective asupra eliminării urinare a acestora.

Vitamina Dexercită efecte inhibitorii asupra secreţiei de PTH, prin reacţii de feed-back negativ realizate de excesul de calciu seric. In general, reacţiile de reglare a secreţiei de PTH sunt cuplate cu ale calcitoninei, mai ales la copii şi tineri4;7.

Principala funcţie a PTH-ului este menţinerea concentraţiei calciului ionic în lichidul extracelular; aceasta se realizează prin următoarele mecanisme:

● stimularea resorbţiei osoase, cu eliberarea calciului şi fosforului din oase; PTH-ul nu exercită un efect direct asupra osteoclastelor mature, ci mediază diferenţerea celulelor preosteosclatice în osteoclaste active;
● stimularea reabsorbţiei calciului şi inhibarea reabsorbţiei fosforului la nivelul tubilor renali;
● stimularea sintezei de 1 alfa-hidroxilaza renală cu creşterea consecutivă a producţiei de 1,25-(OH) vitamina D, care la rândul său va creşte absorbţia intestinală de calciu şi fosfor.

Porţiunea amino-terminală a PTH-ului se leagă de un receptor specific la nivelul organelor-ţintă care modulează adelat ciclaza şi fosfolipaza C. Mutaţiile activatoare ale acestui receptor cauzează  condrodisplazia Jansen cu hipercalcemie şi modificări ale metafizelor osoase9. In cazuri rare de sindroame moştenite asociate cu rezistenţa sau lipsa de răspuns la PTH, precum şi în insuficienţa renală eliberarea PTH nu are ca rezultat creşterea calcemiei8.

Efectul net al PTH la nivel renal, osos şi, indirect, intestinal este reprezentat de creşterea concentraţiei de calciu seric şi ionic şi scăderea concentraţiei de fosfor seric9.

In afara acţiunii cuplate asupra balanţei fosfo-calcice, PTH creşte reabsorbţia ionilor de magneziu şi hidrogen, în timp ce o scade pe cea a sodiului, potasiului, aminoacizilor. PTH inhibă de asemenea reabsorbţia bicarbonatului în tubul proximal, într-un mod asemănător aceleia a fosfatului7.

Hiperparatiroidismul determină hipercalcemie, hipofosfatemie, hipercalciurie şi hiperfosfaturie. Consecinţele pe termen lung sunt: deshidratare, litiaza renală, hipertensiune, tulburări gastrointestinale, osteoporoză şi uneori tulburări neuropsihice. Cel mai frecvent hiperparatiroidismul este primar fiind cauzat de adenoame paratiroidiene. Hiperparatiroidismul secundar se dezvoltă ca răspuns la hipocalcemie şi hiperfosfatemie; cauza cea mai frecventă este insuficienţa renală cronică. Un hiperparatiroidism secundar vechi se poate complica cu un hiperparatiroidism terţiar, care constă în dezvoltarea unei hipersecreţii paratiroidiene autonome. Cazuri rare de hiperparatiroidism benign sunt consecinţa unor mutaţii inactivatoare ale CASR.

Hipoparatiroidismul este cel mai adesea consecinţa intervenţiilor chirurgicale pe tiroidă, dar se poate produce de asemenea şi printr-un mecanism autoimun sau ca urmare a unor mutaţii activatoare CASR. Se manifestă prin hipocalcemie, cu tetanie şi posibil atrofie de nerv optic8.

Recomandări pentru determinarea PTH­ – diagnosticul afecţiunilor parotidiene (tumori, hiperplazii); diagnosticul altor afecţiuni care alterează balanţa fosfo-calcică; monitorizarea pacienţilor cu dializă renală6.