În 1968 două grupuri de cercetători din SUA şi Suedia au anunţat descoperirea unei noi imunoglobuline care a fost denumită IgE. Imunoglobulinele E se găsesc în principal în secreţiile mucoase de la nivelul tractului gastrointestinal şi respirator, în ser fiind prezente în concentraţii foarte mici. Creşteri ale nivelului IgE sunt înregistrate în afecţiuni alergice, boli parazitare, boala Hodgkin, mielom multiplu de tip IgE.

Manifestările clinice majore ale afecţiunilor alergice IgE mediate sunt anafilaxia, astmul, rinita alergică, dermatita atopică, alergia alimentară, alergia la înţepături de insecte, alergia la latex.

Aceste tipuri de alergie sunt răspândite ubicuitar, iar prevalenţa lor este în continuă creştere1.

Apariţia bolilor sau sindroamelor alergice solicită intervenţia, pe de o parte a subiecţilor “predispuşi” (“atopici” în general), iar pe de altă parte a unor factori de mediu extern – aproape totdeauna – denumiţi alergeni1;4;7.

Atopia se referă la tendinţa moştenită de a produce continuu anticorpi de tip IgE faţă de mai mulţi alergeni obişnuiţi din mediu (ingeraţi sau inhalaţi). Astfel definiţia atopiei este limitată la o condiţie cu trăsături imunologice şi clinice specifice, care afectează însă un procent semnificativ din populaţia generală (estimat ca fiind 10-30% în ţările dezvoltate). Etiologia atopiei nu este cunoscută. Studiile epidemiologice, familiale, pe gemeni monozigoţi, precum şi cele pe modele animale indică faptul că factorii genetici sunt implicaţi în atopie, atât în reglarea producerii de IgE totale cât şi în producerea de IgE faţă de epitopi specifici. Cu toate acestea, nu s-a stabilit încă o bază genetică pentru variatele manifestări ale atopiei1.

Termenul “alergeni” include antigenele care provoacă simptome alergice: induc sinteza IgE la anumite persoane, se leagă specific de aceste molecule IgE ataşate de suprafaţa celulelor şi declanşează reacţia alergică7.

Din punct de vedere al structurii chimice alergenii sunt în majoritatea cazurilor proteine cu greutatea moleculară cuprinsă între 5000 şi 100 000 Da. Cu toate acestea, date recente sugerează că structura glican a unei glicoproteine poate fi de asemenea alergenică. Aproximativ 20% dintre din pacienţii alergici pot produce anticorpi faţă de miezul glican al alergenilor cu potenţial de reactivitate încrucişată.

Alergenii se găsesc de obicei sub formă de amestecuri de (glico)proteine; sursele cele mai complexe sunt polenurile, fungii şi acarienii, iar cele mai simple epiteliile şi urina de animale, precum şi alergenii profesionali. Numărul de proteine potenţial alergene dintr-o sursă este foarte variabil, iar persoanele sensibilizate recunosc de obicei mai multe proteine alergene. Acei alergeni proveniţi dintr-o anumită sursă care sunt recunoscuţi de mai mult de jumătate dintre persoanele alergice sunt denumiţi ”majori”, în timp ce aceia care prezintă relevanţă doar în cazuri individuale sunt consideraţi ”minori”.

Se crede că imunogenicitatea alergenilor depinde de factori cum ar fi dimensiunile moleculei, cantitatea şi durata expunerii, însă date mai recente atribuie un rol la fel de important evenimentelor inflamatorii care se produc în vecinătatea depunerii alergenilor.

O parte din alergenii cu relevanţă clinică posedă activitate proteazică care facilitează procesul de sensibilizare prin creşterea permeabilităţii epiteliale sau stimularea eliberării citokinelor proinflamatorii.

Anumite proteine ale gazdei pot fi uneori alergenice (autoalergeni), asociate în special cu dermatita atopică. Majoritatea acestor alergeni pare să aibă origine intracelulară; un exemplu il constituie antigenul specific prostatei care joacă rol în sensibilizarea persoanelor de sex feminin faţă de lichidul seminal.

În conformitate cu recomandările internaţionale numele fiecărui alergen include primele 3-4 litere ale genului sursei de provenienţă, la care se adaugă 1-2 litere ale numelui speciei şi un număr reprezentat cu cifre arabe care reflectă, fie ordinea în care a fost izolat alergenul, fie importanţa sa clinică, fie ambele. De exemplu, alergenii de tip cistein-protează care provin de la acarieni prezenţi în praful de casă cum ar fi Dermatophagoides pteronyssinusD. farinaeEuroglyphus maynei şi Blomia tropicalis sunt denumiţi astfel: Der p 1, Der f 1, Eur m 1 şi Blo t 12.

După sursa şi calea de pătrundere, alergenii pot fi clasificaţi în:

1. Pneumalergeni (polen, praf de casă, fungi atmosferici, peri şi epiderme de animale);
2. Alergeni alimentari şi digestivi (albuş de ou, lapte de vacă, căpşuni, fragi etc.);
3. Alergeni proveniţi de la insecte;
4. Alergeni proveniţi de la paraziţi;
5. Alergeni medicamentoşi;
6. Alergeni chimici (profesionali sau nu)4.

1. Pneumalergenii – sunt reprezentaţi de:

  • a. Polenul atmosferic;
  • b. Fungii alergogeni atmosferici;
  • c. Praful de casă;
  • d. Perii şi epidermele de animale.

a. Polenul atmosferic este alergenul atopic răspândit în toată zona temperată răspunzător, în funcţie de ţară şi localităţi, de un număr relativ mare de rinite intermitente, rino-conjunctivite şi astm bronşic. In mod obişnuit plantele cu polen alergogen se împart în: graminee, ierburi, arbori.

Gramineele cuprind circa 9000 de specii. Există variaţii mari în lume în ceea ce priveşte polenizarea lor. În Europa această perioadă cuprinde lunile mai-iulie. Cynodon dactylonLolium perenaeSorghum halepenseBromus inermisHolcus lanataPhleum pratenseTriticum sativumFestuca elation sunt cele mai importante plante polenic alergogene în ţara noastră şi în Europa temperată.

Alergenii proveniţi de la graminee pot fi clasificaţi în 13 grupuri distincte de proteine cu proprietăţi biochimice diverse. Astfel, grupurile 1 (ex. Lol p 1, Phl p 1), 2 şi 3 (ex. Lol p 2, Lol p 3) sunt β-expansine prezente la majoritatea speciilor de graminee. Grupurile 4 şi 13 (ex. Lol p 4, Phl p 4, Phl p 13) sunt enzime implicate în degradarea pectinelor, în timp ce grupul 5 (Lol p 5, Phl p 5, Poa p 5) şi grupul 6 sunt ribonucleaze. Alergenii minori sunt incluşi în grupul 7 al proteinelor care leagă calciu, grupul 10 al proteinelor citocromului C şi în grupul 12 al profilinelor. Funcţia alergenilor din grupul 11 este necunoscută2;4.

Polenul de ierburi este al doilea în ceea ce priveşte sensibilizarea polinică la noi în ţară şi provine de la specii de Asteraceae, Urticaceae, Chenopodiaceae şi Brassicaceae. Dintre Asteraceae prezintă importanţă clinică AmbrosiaArtemisia vulgaris şi Hellianthus annus (floarea-soarelui); dintre Urticaceae se remarcă Urtica dioica(urzica), Parietaria officinalis şi judaica, iar dintre Brassicaceae,  Brassica napus (napul).

Sensibilizările cele mai numeroase şi mai severe apar la polenul de Ambrosia (Ambrosia artemisitolia, psilostachya, trifida). În România aceste plante cresc pe Valea Mureşului, înfloresc vara târziu şi toamna devreme, iar epidemiile de astm bronşic (sever) apar toamna târziu.

O oarecare importanţă prezintă polenul de Artemisia absinthiumArtemisia vulgaris (pelin negru) şi Crysantemum care apare în ţara noastră mai ales la mijlocul şi sfârşitul verii4.

Alergenii majori proveniţi de la Asteraceae includ liazele pectinelor (ex. Amb a 1, 2), proteinele legate de transferul electronilor (ex. Amb a 3) şi β-extensinele; alergenii minori sunt reprezentaţi în principal de profiline (Amb a 8, Art v 4) şi proteine de transfer al lipidelor (ex. Amb a 6, Art v 3)2.

În România polenul de arbori este dominant în lunile martie-mai şi apoi iunie. Arborii, din punct de vedere alergologic, reunesc familia Fagale, cu subdiviziunile ei (ex.: Betulacee, Fagacee, Ulmacee, Platunacee, Oleacee etc). Deşi polenul de arbori este puţin alergizant, în unele zone sensibilizarea poate fi importantă4.

Alergenii majori proveniţi de la Fagale sunt: proteinele legate de patogeneză (PR-10) care posedă activitate de ribonucleaze (ex. Bet v 1), pectin-metil-esterazele, proteinele asemănătoare globulinelor şi proteinele de transfer al lipidelor (LTP). Printre alergenii minori se numără profilinele (ex. Bet v 2), izoflavon-reductaza (ex. Bet v 5), peptidil-prolil izomeraza (ex. Bet v 7), proteinele care leagă calciul (ex. Bet v 3, 4)2.

b. Fungii atmosferici sunt răspândiţi pe tot globul, dar incidenţa speciilor este diferită în funcţie de continent sau regiune şi, mai ales, de anotimpul în care s-a făcut cercetarea, ştiut fiind că aceştia se reduc în lunile de iarnă până aproape de zero. Temperatura medie, curenţii de aer, precipitaţiile şi, mai ales, substratul util hranei lor influenţează decisiv prezenţa şi înmulţirea lor.

În ţara noastră fungul dominant este Cladosporium care însă este puţin alergizant, la fel ca şi Penicillium sppAlternaria spp. produce sensibilizări respiratorii rare, în timp ce  Aspergillus spp. este considerat a fi fungul cel mai important în apariţia accidentelor alergice respiratorii4.

Alergenii proveniţi de la fungi se pot găsi atât în micelii cât şi în spori, deşi unii alergeni derivaţi din spori lipsesc în extractele miceliene; nu este clar însă dacă persoanele atopice sunt sensibilizate iniţial la spori sau la micelii.

Alergenii majori de la speciile cele mai importante de fungi (implicate în alergiile respiratorii sau în aspergiloza bronhopulmonară alergică) includ: Alt a 1, 2, 13; Asp f 1, 2, 4; Cla h 1.

Funcţiile Alt a 1 şi Cla h 1 nu sunt cunoscute până în prezent. Alt a 2 este o proteină alcalină cu greutate moleculară mică şi cu activitate de α-kinază, deţinând rol în sinteza de proteine; Alt a 13 este o glutation-S-transferază. Asp f 1 este omolog citotoxinelor fungice mitogilin şi alfa-sarcin ce se găsesc atât în micelii cât şi în spori şi au activitate ribonucleazică specifică pentru purine. Alergenul Asp f 2 este o proteină similară manoproteinei de 54 kDa provenită de la Candida albicans, despre care s-a constatat că leagă fibrinogenul2.

c. Praful de casă este considerat pentru multe ţări (inclusiv Romania) ca principalul alergen sensibilizant respirator atât pentru rinita persistentă cât şi pentru astmul bronşic. El este de asemenea incriminat a fi agentul etiopatologic pentru unele dermatite alergice.

Praful nu este în sine un alergen ci un amestec de alergeni. Compoziţia sa diferă de la o casă la alta şi de la un loc la altul. Acarienii, perii şi epidermele de animale, resturile de insecte şi fungi, plus resturile de diverse vegetale constituie, în ordinea de mai sus a importanţei, multitudinea compoziţiei alergenice a prafului de casă.

Principalul alergen din praful de casă este acarianul Dermatophagoides pteronyssinus, acesta fiind şi primul identificat. Ulterior s-a descoperit şi al doilea acarian, Dermatophagoides farinae.

Acarienii se găsesc în scuamele umane. Un gram de praf de casă poate conţine sute şi chiar mii din aceşti alergeni, mai ales în lunile februarie-martie şi septembrie-noiembrie4.

Alergenii majori proveniţi de la acarieni sunt reprezentaţi de:

  • enzime: cistein-proteaze (ex. Der p 1, Der f 1), tripsina (ex. Der p 3), chimotripsina (ex. Der p 6), o enzimă similară colagenazei (ex. Der p 9), amilaza (ex. Der p 4) şi chitinaza care s-a dovedit a fi un alergen implicat în dermatita atopică atât la om (Der f 18) cât şi la câine (Der p 15);
  • proteine care leagă actina: tropomiozina (ex. Der p 10) şi paramiozina (ex. Der f 11) ce fac parte din citoscheletul majorităţii celulelor;
  • proteine care leagă liganzi sau proteine a căror funcţie nu este însă cunoscută2.

Sensibilizarea la alergenul provenit din gândacul de bucătărie, în praful de casă sau ca alergen separat, a fost raportată relativ frecvent în ultimii ani; pot fi infectate bucătăriile, aparatura pentru încălzit apa şi sistemele centrale de încălzire, aparatele de radio şi televiziune, ca şi frigiderele deschise. La subiecţii sensibilizaţi alergizarea duce la apariţia astmului bronşic sau a rinitei persistente ca alergen inhalant, dar este incriminat a avea un rol şi ca alergen ingestant. Insectele respective fac parte din familia Blatidelor şi sunt ubicuitare. Sunt cunoscute mai ales: Blatella germanicaBlatta orientalisPeriplaneta americana ca şi Blatta africana4.

Alergenii majori proveniţi de la gândacul de bucătărie sunt reprezentaţi de: glutation-S-transferaza (Bla g 5), aspartat proteaza inactivă (Bla g 2), lipocalin (Bla g 4), troponina C (Bla g 6), tropomiozina (Per a 7), hexamerin (Per a 3), precum şi de proteine cu funcţie necunoscută (Bla g 1, Per a 1)2.

d. În afara componentelor alergenice din praful de casă, care provin din peri şi epiderme de animale, acestea pot reprezenta uneori alergeni de sine stătători, extrem de puternici.

Alergenul “păr de pisică” este un alergen puternic şi răspândit în măsura în care pisica este un oaspete obişnuit în casele noastre, cu copii sau fără. Antigenul este o glicoproteină, conţinută în principal în salivă, dar existând în cantitate importantă şi în extractele de păr, ca rezultat al “spălării” lor prin saliva proprie. Sensibilizarea umană se manifestă sub formă de rinită persistentă sau astm bronşic, uneori sever.

Alergenul “păr de câine” are putere sensibilizantă relativ mică, deşi câinii reprezintă populaţia de animale domestice cea mai mare. Alergenii sunt conţinuţi în scuame, dar se pot găsi şi în urină, ser sau salivă.

Reacţiile alergice la cobai au fost descrise atât la personalul de laborator cât şi în mediul domestic, datorită popularităţii din ce în ce mai mari a cobailor ca animale de companie. Sursele de alergeni sunt reprezentate de păr, urină, salivă şi epitelii. Persoanele sensibilizate pot dezvolta astm, rino-conjunctivită şi dermatita atopică. Simptome clinice similare pot fi generate şi de expunerea la epiteliile de hamster4;5.

Alergenii majori proveniţi din peri şi epiderme de animale sunt reprezentaţi de lipocaline (denumite şi calicine), care deţin rol în legarea şi/sau transportul moleculelor hidrofobe mici şi includ proteine cum ar fi: β-lactoglobulina, proteine care leagă bilina, α1-microglobina, cistatine, imunoglobuline şi albumine2.