Efectuarea glicemiei permite evaluarea statusului curent al metabolismului carbohidratilor la pacientii diabetici in momentul recoltarii probei de sange. Spre deosebire de aceasta, determinarea hemoglobinei glicate ofera o estimare retrospectiva a statusului glicemic, independenta de ritmul circadian, dieta si alte fluctuatii tranzitorii ale concentratiei glucozei in sange2;4;5.

Importanta hemoglobinei glicate sau HbA1c ca marker al controlului glicemic la pacientii diabetici a fost evidentiata de rezultatele celor doua mari studii – DCCT (Diabetes Control and Complications Trial) si UKPDS (United Kingdom Prospective Diabetes Study). Acestea au demonstrat intr-un mod convingator efectul benefic al controlului glicemic intensiv atat asupra parametrilor metabolici (glicemia si HbA1c), cat si asupra complicatiilor pe termen lung (micro- si macrovasculare) ale diabetului zaharat de tip I sau II si au permis stabilirea unor tinte terapeutice specifice bazate pe HbA1c8.

Termenul de „hemoglobina glicata” (GHb) descrie o varietate de compusi ce au in comun glicarea hemoglobinei – reactia de atasare non-enzimatica a glucozei sau a altor hexoze la molecula de hemoglobina. Glicarea se poate produce la mai multe reziduuri de aminoacizi din structura hemoglobinei si are loc in doua etape:

-condensarea glucozei cu gruparea amino libera a hemoglobinei genereaza o baza Schiff (aldimina instabila);

-in urma fenomenului de rearanjare Amadori rezulta o ketoamina stabila (in cazul glucozei, fructozamina).