Factorul VIII (factorul antihemofilic A) este un procofactor nonenzimatic sintetizat în principal în hepatocite, care circulă în plasmă legat de factorul von Willebrand (vWF) într-un raport de 1 moleculă de FVIII la 50 molecule vWF1;2. Iniţial s-a considerat că FVIII şi vWF reprezintă o singură entitate şi primele comunicări legate de FVIII se refereau de fapt la diverse aspecte ale structurii şi funcţiei vWF.

Proteina factorului VIII este denumită FVIII antigen (FVIII:Ag), în timp ce funcţia sa procoagulantă este desemnată ca FVIII coagulant (FVIII:C).
Factorul vWF reglează concentraţia plasmatică a factorului VIII şi o stabilizează în sensul că îi prelungeşte timpul de înjumătăţire la 8 – 12 ore.

Procofactorul FVIII este activat printr-un proces de clivare de către α-trombina pentru a genera cofactorul FVIIIa2. La rândul său, cofactorul FVIIIa se leagă de enzima FIXa (o serin-protează) în prezenţa ionilor de calciu  şi formează complexul intrinsec al tenazei, omolog cu cel al protrombinazei. Conform modelului actual al coagulării, acest complex intervine în etapa a doua (de propagare), fiind activatorul major al factorului X (de 50 ori mai activ decât complexul factor VIIa-factor tisular). Astfel, peste 90% din cantitatea totală de FXa este produsă de către complexul tenazei1;7.

Deşi FVIIIa este inactivat proteolitic de către un număr de enzime, disocierea spontana constituie principalul mecanism reglator al funcţiei cofactorului2.
Gena pentru FVIII este localizată pe braţul lung al cromozomului X şi este una dintre cele mai mari gene, reprezentând 0.1% din întregul cromozom X7.

Hemofilia A sau hemofilia clasică este consecinţa deficitului congenital de factor VIII. După boala von Willebrand constituie cea mai frecventă diateză hemoragică ereditară (aproximativ 1 caz la 5000 naşteri de feţi de sex masculin). Hemofilia A este responsabilă de 85% din toate cazurile de hemofilie şi are o transmitere autozomal-recesivă  legată de cromozomul X4. Gena factorului VIII poate prezenta anomalii multiple în secvenţă nucleotidelor, însă defectul genetic cel mai obişnuit, responsabil de aproximativ 45% din cazurile de hemofilie A severă, este inversia intronului 22. Ca urmare a acestui defect rezultă o proteină care nu prezintă o activitate imunologică sau funcţională. Alte defecte întâlnite sunt mutaţii punctiforme, deleţii şi mutaţii missens6.

Majoritatea cazurilor de boală se dezvoltă la băieţii ale căror mame sunt purtătoare ale defectului genetic (heterozigote). Astfel, femeile purtătoare transmit boala la 50% dintre băieţi şi tara genetică la 50% dintre fete5. Aceste femei prezintă rareori sângerări excesive. În schimb femeile cu sindrom Turner (cariotip X0) pot fi simptomatice, la fel ca şi persoanele de sex feminin purtătoare care prezintă un grad crescut de lionizare (inactivarea unui cromozom X)6.

Diagnosticul de hemofilie se poate stabili  prenatal prin analiza ADN-ului fetal obţinut din vilozităţile choriale în săptămânile 11-12 de sarcină sau prin amniocenteză în săptămâna 165;6.
Toate femeile care sunt posibil purtătoare ale defectului trebuie testate genetic în scopul identificării mutaţiei familiale şi pentru management-ul corect al sarcinilor viitoare6.
Aproximativ 30% din cazurile de deficit de factor VIII apar la sexul masculin ca urmare a unor mutaţii de novo (spontane, în absenţa oricărui istoric familial).

În funcţie de severitatea sindromului hemoragipar sunt descrise 3 forme clinice de hemofilie A:

●  severă: hemoragiile apar spontan (nivel FVIII <1%);
●  medie: hemoragiile apar după traumatisme minore (nivel de factor VIII: 1-5%);
●  uşoară: hemoragiile apar după traumatisme mari şi intervenţii chirurgicale (nivel de factor VIII: 5-25%)4;5.

Tabloul clinic al bolii este dominat de hemoragii profunde care apar în prima copilărie. Uneori copiii cu hemofilie severă sunt depistaţi în perioada neonatală datorită sângerării excesive după circumcizie sau ca urmare a necrozei cordonului ombilical. Hemartozele reprezintă cele mai frecvente manifestări hemoragice (60%), însă acestea nu apar de regulă decât în momentul în care copilul începe să meargă. Hemoragiile intraarticulare repetate conduc la fenomene degenerative cu limitarea mobilităţii articulare şi hipotrofii musculare adiacente. Hematoamele musculare apar adesea la locurile de injecţie; în 1-2% din cazuri, hematoamele recidivante se pot organiza şi încapsula formând pseudotumori. Hemoragiile digestive apar în circa 10% din cazuri şi tind să fie provocate mai degrabă de leziuni anatomice decât de tulburarea de coagulare. Hematuria este precipitată de efort, traumatisme, coexistenţa litiazei renale, infecţii urinare, tratament cu AINS. Hemoragia cerebrală, apărută spontan sau după traumatisme, reprezintă cea mai obişnuită cauză de deces a pacienţilor hemofilici4;5;6.

Tendinţa hemoragică se menţine pe tot parcursul vieţii. Evoluţia are loc în puseuri hemoragice ce alternează cu perioade de viaţă normală; frecvenţa puseurilor este variabilă de la caz la caz şi scade odată cu  înaintarea în vârstă, prin evitarea traumatismelor declanşatoare de sângerări5.

Pacienţii cu hemofilie A care primesc tratament substitutiv pot dezvolta inhibitori ai factorului VIII ca urmare a producerii de aloanticorpi. Există şi cazuri rare de hemofilie A dobândită prin apariţia de autoanticorpi anti-FVIII după o sarcină sau în cadrul unor afecţiuni autoimune la vârstnici. Aceşti pacienţi prezintă manifestări clinice similare celor din forma congenitală severă4.

Diagnosticul bolii este susţinut de tabloul clinic şi de datele de laborator. Timpul de tromboplastină parţială activat (APTT) este mult alungit şi se corectează după administrarea de plasmă normală, în timp ce timpul de protrombină, timpul de trombină şi timpul de sângerare sunt normale. Determinarea specifică a activităţii FVIII – % din normal – stabileşte diagnosticul de hemofilie A şi forma clinică (severă, medie, uşoară)5.