Genul Enterovirus face parte din familia Picornaviridae care include numeroase virusuri ce pot fi intalnite nu numai animale dar si la plante sau bacterii. Virionii sunt mici (25-30 nm), cu simetrie icosaedrica; capsida contine 60 de capsomere si nu poseda anvelopa. Genomul este alcatuit dintr-un ARN monocatenar, cu polaritate pozitiva, infectios, nesegmentat; acesta codifica un precursor polipeptidic clivat ulterior in 4 proteine.

Clasificarea conventionala a enterovirusurilor cuprinde virusurile polioCoxsackie si ECHO (enteric cytopathogenic human orphan). Intre aceste subgenuri nu exista diferente semnificative, toate determinand in mod obisnuit infectii subclinice (inaparente) ale tractului digestiv, dar si un spectru larg de alte sindroame3. Ca urmare a strategiilor eficiente de vaccinare, virusurile polio salbatice 1-3 circula numai intr-un numar restrans de tari in curs de dezvoltare5.

La randul lor, virusurile non-polio includ:

–  virusuri Coxsackie A, 23 serotipuri: 1-22 si 24;

–  virusuri Coxsackie B, 6 serotipuri: 1-6;

–  Echovirusuri, 29 serotipuri: 1-9,11-27, 29-31;

– Enterovirusuri “noi”: toate enterovirusurile descoperite din 1970 au fost incluse in genul enterovirus serotipurile 68-71 (virusul hepatitei A denumit initial enterovirus 72 a fost reclasificat ca hepadnavirus)1;5.

Enterovirusurile sunt raspandite ubicuitar. Rata infectiei prezinta variatii in functie de sezon, zona geografica, varsta si statusul socioeconomic al populatiei. In zona temperata infectiile sunt mai prevalente in lunile de vara si de toamna. Infectia poate afecta toate varstele, dar este mai severa la copiii mici si varstnici5.

Calea de transmitere a infectiei cu enterovirusuri este predominant fecal-orala, prin contact direct, dar si indirect (apa, alimente, obiecte contaminate si conditii igienico-sanitare deficitare)3;4;5.

Susceptibilitatea celulelor gazda fata de infectie este definita prin prezenta de receptori specifici de membrana care leaga enterovirusurile5.

Enterovirusurile sunt implicate in 80-92% din cazurile meningita aseptica, iar manifestarile clinice depind de organismul-gazda. Encefalita enterovirala este mai putin comuna, dar mai severa decat meningita aseptica.

Infectiile generalizate la nou nascut pot cauza morbiditate severa si mortalitate; sunt relatate septicemii, meningoencefalite, miocardite sau hepatite.

Herpangina se caracterizeaza prin debut brusc cu febra, disfagie si aparitia pe pilieri, palat si amigdale de papule si vezicule mici, inconjurate de zone rosii; sunt afectati copiii.

Pacientii cu boala ,,mainii, piciorului si gurii” prezinta simptome similare herpanginei, dar leziunile bucale sunt mai difuze, prezente si pe limba; enantemul este asociat concomitent cu exantem maculopapular si vezicular-bulos al mainilor, picioarelor si feselor.

Pleurodinia denumita si mialgie epidemica se caracterizeaza prin febra si stare generala alterata, ce sunt asociate cu dureri intense la baza toracelui datorita afectarii diafragmului; in plus se poate dezvolta si pericardita.

In cazul pneumoniei, enterovirusurile se gasesc in secretiile tractului respirator superior in primele 3 saptamani de la primoinfectie si sunt eliminate prin scaun timp de 8 saptamani (la imunodeprimati  chiar mai mult, pana la 1 an)1;5.

Majoritatea infectiilor sunt autolimitate si nu necesita spitalizare si tratament. Exceptie fac encefalita, miocardita acuta, infectiile la nou-nascuti si imunodeprimati care pot fi extrem de periculoase5.

Imunitatea are specificitate de serotip. Testele serologice sunt semnificative pentru diagnostic in cazul in care se demonstreaza cresteri in dinamica ale titrului de anticorpi (de cel putin de 4 ori). Anticorpii neutralizanti apar in prima saptamana, ating un varf la 3 saptamani de la debut  si persista timp indelungat.  Anticorpii  fixatori de complement dispar in cateva luni4;5.

Testarea se indica la pacientii cu infectii sistemice sau cu sindroame specifice de organ pentru stabilirea etiologiei2.