Virusul Epstein-Barr (EBV) este un virus herpetic limfotrop cu raspandire ubicuitara, care infecteaza aproximativ 95% din populatie, pana la varsta adulta. Reprezinta agentul etiologic al mononucleozei infectioase si este implicat de asemenea in limfomul Burkitt, carcinomul nazofaringian, sindromul limfoproliferativ X-linkat si sindromul de oboseala cronica.

Transmiterea virusului se realizeaza in principal prin contactul cu secretii orofaringiene infectate. Replicarea EBV are loc in epiteliul orofaringian avand drept rezultat eliberarea virionilor din limfocitele infectate si excretarea acestora in saliva. La copii infectia este adesea asimptomatica. Mononucleoza infectioasa apare cel mai adesea la adultii tineri, care nu au prezentat o expunere anterioara la virus. Dupa infectia primara, EBV ramane in organism toata viata, intr-o stare latenta1.

La pacientii imunocompetenti limfocitele B infectate latent si imortalizate se afla sub controlul limfocitelor T, de aceea majoritatea infectiilor reactivate raman subclinice. La pacientii cu SIDA clona de celule B imortalizate se poate dezvolta intr-un limfom2;4.

Diagnosticul de mononucleoza infectioasa se stabileste pe date clinice (febra, faringita, adenopatii, hepatosplenomegalie), aspectul frotiului de sange periferic (limfomonocite atipice) si teste serologice (anticorpi heterofili si/sau anticorpi fata de proteinele specifice EBV).

Si alti agenti patogeni cum ar fi citomegalovirusul (CMV), Toxoplama gondii, virusurile hepatitice, HIV pot induce manifestari clinice si hematologice similare mononucleozei infectioase (sindrom mononucleozic). Confirmarea diagnosticului de infectie acuta EBV se face de obicei prin demonstrarea prezentei in ser a anticorpilor heterofili. Totusi, pot sa apara dificultati de diagnostic in situatiile in care anticorpii heterofili sunt absenti iar manifestarile clinice sunt atipice.

Anticorpii heterofili sunt absenti in 10-20% din cazurile de mononucleoza infectioasa la adult, procentul fiind mai mare la copiii cu infectie manifesta. In aceste situatii, confirmarea diagnosticului se face pe baza depistarii anticorpilor fata de proteinele specifice EBV: antigenul capsidei virale (VCA) si antigenul precoce-difuz [EA(D)]. Prezenta anticorpilor VCA IgM este esentiala pentru diagnosticul infectiei acute.

O infectie EBV primara este definita serologic prin aparitia precoce a anticorpilor VCA IgM (imediat dupa debutul clinic)  care ating un nivel maxim la 2 saptamani, urmata de scaderea progresiva a acestora pana la niveluri nedetectabile. Aproape simultan se produce o crestere a anticorpilor VCA IgG. Majoritatea pacientilor cu mononucleoza infectioasa prezinta la prima testare niveluri crescute de anticorpi VCA IgG si IgM. In timp ce VCA IgM dispar in 2-3 luni de la debutul bolii, VCA IgG persista indefinit la persoanele sanatoase.

Mai exista o categorie de anticorpi IgG indreptati impotriva antigenului nuclear EBV (EBNA) care apar in circulatie dupa cateva saptamani sau luni de la debutul bolii si persista timp indelungat sau chiar toata viata. La pacientii cu infectie asimptomatica detectarea EBNA IgG  impreuna cu anticorpii VCA IgG si IgM este utila in diferentierea stadiului precoce de convalescenta de faza acuta a mononucleozei infectioase1;3.