Virusul citomegalic face parte din aceeasi familie cu virusul herpes simplex si virusul varicelo-zosterian. Pe langa virusul uman exista si virusuri citomegalice ale animalelor, complet distincte de cel uman2.

Virusul citomegalic a fost izolat in 1956 si denumit astfel datorita efectului citopatic caracteristic: celulele infectate cu virus se hipertrofiaza si contin incluzii intranucleare eozinofilice voluminoase, cu aspect de “ochi de bufnita”2;6.

Infectia cu virusul citomegalic este extrem de raspandita, in timp ce boala clinica constituie o consecinta mai rara a acestei infectii comune (80-100% din populatia adulta prezinta anticorpi specifici, ca rezultat predominant al infectiilor asimptomatice).

In prezent, infectia citomegalica este considerata o problema importanta de sanatate publica, din urmatoarele motive: frecventa crescuta a infectiilor congenitale, caracterul de infectie virala persistenta, cu posibilitati de reactivare mai ales la persoanele imunodeprimate si la cele cu transplant de organe si implicarea virusului in patologia postransfuzionala (sindromul posttransfuzional, hepatita citomegalica posttransfuzionala).

Omul este singurul rezervor natural de virus citomegalic uman (virusurile citomegalice ale animalelor nu sunt infectante pentru om). Modul de transmitere a infectiei este variat. Virusul se gaseste in urina si saliva persoanelor infectate ca si in secretia vaginala, sperma si lapte matern. Fatul poate fi infectat in utero; mai frecvent insa infectia se produce perinatal, prin contactul nou-nascutului cu secretiile cervicale pline de mucus, sau postnatal prin contactul infectant cu produse de la mama (saliva, lapte, etc.). O alta modalitate frecventa (peste 50% din infectii) se realizeaza prin sarut si contact sexual. Sunt posibile si caile de transmitere iatrogena, prin transfuzii de sange (virusul fiind prezent in leucocite) sau prin grefe de organ (ex: rinichi) de la persoane aparent sanatoase4.

Virusul persista in organism in stare latenta o perioada indelungata. Infectia nu confera o imunitate solida, virusul continuand sa fie eliminat din organism si in prezenta anticorpilor specifici. Atunci cand apare o scadere a rezistentei organismului (terapie imunosupresiva prelungita, boli casectizante, inclusiv SIDA) infectia latenta poate deveni clinic manifesta (hepatita, pneumonie, encefalita), uneori avand consecinte letale. Perioada de contagiozitate dureaza (cu intermitente) luni, ani, sau toata viata, virusul fiind eliminat prin urina sau saliva de 5% din copii, 1-2% din adulti si 10% din gravide2.

Infectia primara la adult este in majoritatea cazurilor asimptomatica; atunci cand devine manifesta, tablourile clinice sunt variate: stare febrila de etiologie neprecizata, tablou de mononucleoza infectioasa cu anticorpi heterofili negativi, hepatita cu icter2;4.

Gravidele prezinta o susceptibilitate crescuta fata de infectia citomegalica (de 6 ori mai mare, comparativ cu restul populatiei adulte). Infectia se transmite pe cale sexuala, prin transfuzii de sange sau se poate produce prin reactivarea unei infectii latente. In infectia primara a gravidei (circa 10-60% sunt receptive la varsta adulta), riscul infectiei fetale este maxim (pana la 50%)3. Transmiterea verticala a infectiei in cursul primelor 4 luni de sarcina are consecintele cele mai grave (hepatita, surditate, microcefalie)1. In cazurile de reactivare a unei infectii latente (0.7-0.9% din gravide) riscul de infectie fetala este foarte redus sau chiar absent (copiii respectivi raman neafectati sau fac infectii subclinice)3;6.

Sindromul posttransfuzional apare la un interval de 3-6% dupa o transfuzie de sange si se manifesta prin stare febrila, adenopatii, hepato-splenomegalie, eruptii si modificari imunopatologice (factor reumatoid, anticorpi antinucleari, aglutinine la rece, crioglobuline, test Coombs pozitiv). Pacientii prezinta un titru crescut de anticorpi specifici pentru infectia citomegalica, confirmand astfel o boala citomegalica transmisa prin sangele transfuzat2.

Raspunsul imun fata de virusul citomegalic implica sinteza de anticorpi specifici din clasa IgM la cateva saptamani de la contractarea infectiei , urmata o saptamana mai tarziu de aparitia anticorpilor IgG. Nivelurile de anticorpi IgM ating un maxim dupa cateva saptamani, dupa care scad in decurs de 4-6 luni. Ocazional, acestia pot persista mai multi ani.

Determinarea anticorpilor de tip IgM constituie un instrument important in diagnosticul infectiei citomegalice acute. Totusi, este dificil sa se faca distinctia intre infectia primara si cea secundara, deoarece reactivarea poate induce sinteza variabila de IgM la persoanele imunodeprimate.

Determinarea anticorpilor IgG este utila in screening-ul statusului imun, permitand identificarea indivizilor seronegativi, la care pot fi aplicate masuri profilactice. De asemenea, monitorizarea in dinamica a nivelului anticorpilor IgG constituie o modalitate importanta de depistare a infectiei acute2;5;6.