Depistarea anticorpilor specifici reprezintă metoda primară de diagnostic al infecţiei cu Toxoplasma gondii, cele mai larg utilizate fiind testele imunoenzimatice.
Persoanele sunt testate iniţial pentru prezenţa anticorpilor IgG în scopul determinării statusului imun. Obţinerea unui rezultat pozitiv indică infecţia specifică, dar nu se poate preciza momentul dobândirii acesteia4 (cantitatea de anticorpi IgG s-a dovedit a fi un indicator neconcludent pentru infecţia recentă3), de aceea se recomandă determinarea anticorpilor IgM. Un rezultat negativ pentru anticorpii IgM exclude practic infecţia recentă, dar un rezultat pozitiv este dificil de interpretat deoarece anticorpii specifici IgM pot fi depistaţi prin metode imunoenzimatice până la 18 luni de la dobândirea infecţiei acute.
Dificultatea cea mai mare de interpretare a unui rezultat pozitiv pentru anti-Toxoplasma IgM este întâlnită la pacientele gravide, la care stabilirea momentului infecţiei este crucială pentru managementul corect al sarcinii4.
Apariţia testelor de aviditate pentru anticorpii anti-Toxoplasma IgG (1989, Hedman, Finlanda) bazate pe intensitatea legării anticorpilor specifici IgG de antigenul multivalent Toxoplasma, a revoluţionat diagnosticul serologic al infecţiei. Numeroase studii au arătat utilitatea testelor de aviditate în diverse situaţii clinice în care stabilirea momentului infecţiei şi diferenţierea infecţiei primare de cea secundară sunt vitale.
Testul de aviditate IgG reprezintă o metodă care permite diferenţierea unei infecţii recente de o infecţie mai veche, folosindu-se o singură probă de ser (în majoritatea cazurilor). Acest test trebuie folosit ca metodă complementară în diagnosticul toxoplasmozei dobândite şi în identificarea sarcinilor cu risc de transmitere transplacentară a infecţiei1;3.
Datele actuale indică faptul că testul de aviditate are utilitate mai mare în excluderea (în cazul unei avidităţi IgG crescute) decât în confirmarea unei infecţii dobândite recent (în cazul unei avidităţi IgG scăzute)3.
Efectuarea testului la pacientele gravide în cursul primelor 16 săptămâni de sarcină oferă şansa de a reduce monitorizările în dinamică şi de asemenea necesitatea de a recurge la metode invazive (amniocenteză cu determinări PCR din lichidul amniotic). Reduce, de asemenea, riscul unui tratament nenecesar cu spiramicină sau alte medicamente, precum şi anxietatea pacientelor asociată cu testări suplimentare. Astfel, demonstrarea prezenţei anticorpilor IgG de aviditate crescută în primul trimestru de sarcină exclude net infecţia maternă primară; în aceste situaţii fătul are o şansă foarte mică de a dezvolta infecţie congenitală, intervenţia terapeutică nefiind necesară1.