Virusul herpes simplex (HSV) este un virus străvechi şi ubicuitar, fiind implicat la om  în producerea de infecţii acute şi recurente. Transmiterea  se face prin contactul apropiat cu persoanele infectate. Virusul pătrunde în mucoase (oculare, orale şi genitale) şi se replică local. Evoluţia clinică a infecţiei este variabilă, iar simptomele pot fi uneori minime şi trece neobservate. Principalele semne şi simptome sunt reprezentate de erupţii bucale şi cutanate, leziuni ale tractului genital  şi herpes neonatal. La un procent redus din indivizii afectaţi virusul poate pătrunde în ganglionul rădăcinii senzitive a nervilor şi determina infecţii recurente. Virusul herpetic constituie de asemenea o cauză obişnuită de infecţii la pacienţii imunodeprimaţi (neoplazici, HIV-pozitivi)2;3.

În 1960 s-a descoperit că există două tipuri distincte de virus herpetic: HSV1 şi HSV2. HSV1 este asociat în principal cu infecţii oculare şi orale, în timp ce HSV2 determină leziuni genitale1;3. Prevalenţa înfecţiilor HSV1 în populaţia generală este estimată la 70-80%, în timp pentru HSV2 este de aproximativ 17-25%.

Deşi HSV1 şi HSV2 sunt transmise pe căi diferite şi afectează zone diferite ale corpului există adesea o suprapunere în ceea ce priveşte epidemiologia şi manifestările clinice ale infecţiilor produse de cele două virusuri.

Infecţiile primare HSV1 sunt dobândite predominant în copilărie; după infecţia orofaringiană virusul colonizează ganglionul nervului trigemen unde rămâne într-o stare latentă.  Cea mai importantă manifestare clinică la copil este  gingivostomatita în timp ce la vârste mai mari sunt caracteristice infecţiile tractului respirator superior şi un sindrom asemănător mononucleozei infecţioase. Majoritatea persoanelor infecţii HSV1 clinic manifeste dezvoltă cel puţin un episod recurent în decurs de 1 an de la infecţia primară. Reactivarea infecţiei este asociată cu leziuni mucoase şi la nivelul comisurilor bucale.

Herpesul genital poate fi indus atât de HSV1 (15% din cazuri) cât şi de HSV2 (85% din cazuri). Infecţiile primare HSV2 sunt dobândite în principal pe cale sexuală, fiind corelate cu promiscuitatea sexuală, ce include debutul vieţii sexuale la o vârsta foarte tănără, istoricul pozitiv pentru alte boli venerice şi numărul mare de parteneri sexuali. Iniţial replicarea HSV2 se produce la nivelul regiunii genitale urmată de colonizarea ganglionilor sacraţi. Simptomele infecţiei primare includ prurit, durere locală şi limfadenopatie. La femei infecţia se manifestă prin apariţia unor vezicule pe membranele mucoase ale labiilor şi vaginului în timp ce la bărbaţi leziunile sunt localizate pe gland, prepuţ. Adesea leziunile primare sunt însoţite de simptome sistemice cum ar fi: febră, cefalee, fotofobie, mialgii, stare de rău general. La persoanele imunodeprimate se descriu forme atipice de herpes genital – ulcere mari hiperkeratozice.

Infecţia HSV2 constituie un factor de risc pentru transmiterea HIV; la pacienţii cu SIDA HSV poate produce o infecţie cutaneo-mucoasă persistentă.

Herpesul neonatal, ce poate fi cauzat de oricare din cele două tipuri HSV, are implicaţiile cele mai grave şi este dobândit predominant intrapartum, la trecerea fătului prin canalul cervical. Adesea infecţia este subclinică (lipsa raportării de leziuni genitale), mai ales la gravidele care au venit anterior în contact cu HSV1.

Se consideră că frecvenţa infecţiilor congenitale cu HSV2 este de 1 la 2000-5000 naşteri. Transmiterea infecţiei în primele săptămâni de sarcină se poate asocia cu pierderea sarcinii. Infecţiile dezvoltate mai târziu pot determina microcefalie sau hidrancefalie şi leziuni oculare (microftalmie, keratoconjunctivită şi retinită). Au fost descrise defecte atât în cazul infecţiei primare cât şi în cea reactivată1;2.

Diagnosticul infecţiilor HSV este stabilit în mod obişnuit pe baza manifestărilor clinice şi pe investigaţii de laborator cum ar fi depistarea ADN-ului viral, culturile virale şi testele serologice. Diferenţierea între infecţiile produse de HSV1 şi HSV2 este utilă mai ales în cazul pacienţilor cu infecţii subclinice sau care trec neobservate. Principalele situaţii în care este în special important să se diferenţieze între HSV1 şi HSV2 sunt următoarele:

–          Stabilirea riscului de infecţie congenitală şi consilierea gravidelor (identificarea gravidelor cu infecţii HSV-2 subclinice precum şi a celor HSV seronegative cu risc de a dobândi infecţia de la un partener HSV-1 şi HSV-2 seropozitiv)

–          Stabilirea probabilităţii reactivării infecţiei (mai mare în cazul HSV2)

–          Stabilirea terapiei antivirale (poate fi diferită în funcţie de tipul HSV)3;4.

Determinarea anticorpilor faţă de virusul herpetic este de asemenea larg utilizată în centrele de transplant, la donatorii şi primitorii de măduvă osoasă.

Depistarea anticorpilor de tip IgM este utilă pentru confirmarea unei infecţii active; are semnificaţie clinică în special în diagnosticul infecţiei neonatale şi a encefalitei herpetice2;3.

Pregătire pacient – testele nu necesită o pregătire prealabilă3.

Specimen recoltat – sânge venos3.

Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator3.

Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare3.

Volum probă – minim 1mL ser (pentru determinarea ambelor tipuri de anticorpi)3.

Cauze de respingere a probei – specimen hemolizat3.

Stabilitate probă – serul separat este stabil câteva ore la temperatura camerei; 4 zile la 2-8ºC; o perioadă mai îndelungată la –20ºC. Centrifugaţi specimenele decongelate şi utilizaţi supernatantul. Evitaţi congelare/decongelare repetată3.

Metode

În laboratorul Synevo se detectează separat anticorpii IgG şi IgM faţă de HSV1 şi HSV2 fiind utilizate următoarele metode de lucru:

1. pentru anticorpii IgG:  imunochimică cu detecţie prin electrochemiluminiscenţă (ECLIA)

2. pentru anticorpii IgM:  ELISA3.