Virusul hepatitei C (VHC) este răspunzător de aproximativ 20% din hepatitele acute, 60-70 % din hepatitele cronice şi aproximativ 30% din cirozele şi cancerele hepatice.

VHC, depistat în 1989, este un virus ARN din genul Flavivirus, familia Togaviridae, cu dimensiuni între 40-60 nm şi cu un conţinut preponderent lipidic. Există 6 genotipuri majore şi 50 de serotipuri de VHC. Cunoaşterea genotipului sau serotipului (anticorpii specifici genotipului) de VHC este utilă în recomandarea şi conducerea tratamentului. VHC este transmis prin contactul cu sânge sau produse de sânge infectat: transfuzii, folosirea acelor şi seringilor de la o persoană la alta, fără sterilizare sau insuficient sterilizate, tatuarea corpului, vaccinarea cu echipament nesterilizat, folosirea în comun a periuţei de dinţi, aparatului de bărbierit, pensetei, trusei de manichiură. Este prezent şi în medii biologice (salivă, lapte, secreţii vaginale, spermă etc.), dar în concentraţie mai mică decât virusul B. Se poate transmite şi de la mamă la făt2;5. Rata de transmisie verticală la gravidele cu anti-HCV pozitiv a fost estimată la 2.7-4.4%, această rată atingând valori de 5.4-8.6% la gravidele care au coinfecţie VHC – HIV1.

Este bine de ştiut faptul că virusul nu se transmite prin folosirea în comun a veselei, piscinelor şi toaletelor2. Aproximativ 85% din formele acute se cronicizează.

Dintre purtătorii cronici, cu sau fără valori serice anormale de ALT,

•  ~ 15% se vindecă;
•  ~ 70% dezvoltă hepatită cronică (interval mediu 10 ani);
•  ~ 10-20% dezvoltă ciroză (interval mediu 20 ani);
•  ~ 50% mor din cauza infecţiei cu VHC.

Carcinomul hepatocelular poate apărea la cca. 20% din pacienţii cu ciroză (interval mediu 30 ani) şi la 1-5% din cei infectaţi cu VHC5.

Testele diagnostice pentru depistarea infecţiei cu VHC sunt de 2 categorii:

  I – teste serologice pentru depistarea anticorpilor;
II – teste moleculare pentru detectarea particulelor virale.

Debutul este insidios, virusul  fiind numit şi „bombă cu efect întârziat”. „Fereastra serologică” între infecţia VHC şi detectarea anti-HCV variază de la pacient la pacient.

Cu testele serologice curente anticorpii se depistează în medie la 7-8 săptămâni de la debutul infecţiei. În cazul eradicării spontane a infecţiei, anti-HCV pot să persiste toată viaţa sau să scadă treptat până la dispariţie în câţiva ani. La pacienţii cu infecţie cronică anti-HCV persistă indefinit. În populaţia cu risc scăzut procentul de persoane care scapă diagnosticării este de 0.5-1%.

Rezultatele pozitive trebuie confirmate printr-o analiză suplimentară – RIBA (recombinant immunoblot assay) care să indice rectivitatea faţă de 2 antigene virale.

Odată cu îmbunătăţirea testelor screening şi a tehnicilor moleculare, confirmarea prin RIBA devine din ce în ce mai puţin necesară (excepţie băncile de sânge).

Testarea pentru ARN-VHC (prin PCR) confirmă diagnosticul şi cuantifică numărul de copii virale în sânge (viremie). Aproape toţi pacienţii cu infecţie cronică au ARN-VHC detectabil în sânge4;5.