ADH este un hormon hipotalamic, secretat la nivelul nucleilor supraoptic şi paraventricular şi transportat de-a lungul prelungirilor axonale în lobul posterior hipofizar. Eliberat în sânge, acţionează asupra tubilor colectori determinând creşterea permeabilităţii pentru apă. Secreţia de ADH este declanşată de o serie de stimuli, atât de natură osmotică cât şi nonosmotică. Cea mai importantă modalitate de reglare a secreţiei este stimularea osmoreceptorilor din hipotalamusul anterolateral şi a baroreceptorilor din vasele mari de la nivelul gâtului şi cordului. Orice modificare în osmolalitate este sesizată de neuroreceptorii hipotalamici, iar aceştia vor stimula neuronii care produc ADH. Când osmolalitatea serică creşte peste o anumită limită sunt activaţi osmoreceptorii, care vor determina o creştere a secreţiei de ADH, iar atunci când nivelul plasmatic al osmolalităţii este redus, receptorii nu sunt stimulaţi şi secreţia de vasopresină este suprimată. Nivelul de ADH se modifică deci, liniar cu osmolalitatea. 

Secreţia de hormon antidiuretic poate fi stimulată şi de modificări ale tensiunii arteriale şi ale volemiei, care activează receptorii din vasele mari şi inimă. Reducerea volumului sangvin cu 15-20% printr-o hemoragie, determină o creştere semnificativă a nivelului de ADH, producând vasoconstricţie arteriolară difuză, şi deci creşterea tensiunii arteriale. La persoanele sănătoase, ADH are efect presor minim. Greaţa şi voma sunt alţi factori care stimulează secreţia de ADH, ambele fiind controlate de regiuni ale creierului care au conexiuni cu hipotalamusul. 

Determinarea ADH este utilă în diferenţierea diabetului insipid de cauză centrală (ca urmare a unui deficit de secreţie a hormonului antidiuretic la nivel hipotalamic), de cel nefrogen (determinat de incapacitatea tubulilor renali de a răspunde la ADH). Cel mai frecvent diabetul insipid nefrogen apare în afecţiunile renale, dar au mai fost demonstrate şi modificări genetice ale receptorilor pentru ADH şi ale canalelor de apă de la nivel renal. Manifestările clinice ale diabetului insipid sunt reprezentate de poliurie şi polidipsie.

In secreţia inadecvată de ADH (SIADH) eliberarea de ADH este disproporţionată, iar osmolalitatea serică este scăzută3;5;6;7.

Recomandări pentru determinarea ADH-ului – diagnosticul şi monitorizarea diabetului insipid; intoxicaţia psihogenă cu apă; sindromul de secreţie inadecvată de hormon antidiuretic (SIADH), inclusiv producţia ectopică de arginin vasopresină5.